BULETINUL PSIHOLOGIEI TRANSPERSONALE
 
Jurnal On-line al "Asociatiei Romane de Psihologie Transpersonala"
Numarul 1-2 / 2004
 ISSN: 1583-2058
 
PLEDOARIE PENTRU O NOUA ARHITECTURA A CONSTIINTEI
 
Autor: prof. univ. dr. ANCA MUNTEANU
 
Cuvinte cheie: fizica cuantica, realitate, transdisciplinaritate, Sine.
 
Copyright © : Asociatia Romana de Psihologie Transpersonala, 2004
Moto: „Un singur spectacol e mai grandios ca marea si acela e cerul,
un singur spectacol e mai grandios ca cerul si acela e inlauntrul sufletului”.
(V. Hugo).

Traim intr-o lume tot mai unidimensionala, in care „sihastrul de masa” (G.Anders, 1983, apud.I. Manzat, 2000, p. 21) constituie personajul cel mai raspandit al planetei. Devidarea vietii noastre de sacralitatea funciara societatilor arhaice, a dus la spulberarea singurelor noastre ancore de permanenta, generand alienante derapaje si innamoliri. Si intrucat omul contemporan a iesit din ritmul liturgic al adevaratelor sensuri, el traieste in toropeala hibernala a unei vieti minime, acoperit pana la sufocare de chermeza lumii

Coplesit de idolatria tehnicii, a ratiunii si a obiectivitatii, el se defineste doar prin verbul „a avea”, deoarece locuieste prea mult in afara propriei sale fiinte. Altfel spus, sunt prea multi oameni netezi, aflati pe buza prapastiei.

Excesele materialiste n-au intarziat sa degenereze in proliferarea violentei (inclusiv razboaie devastatoare), imperialism economic, culminand cu sistemul comunist, „acest colos cu picioare de argila”, cum observa M. A. Descamps (2002, p. 4), care s-a dovedit un fiasco generalizat (economic, ecologic si mai ales uman).

Din pacate, nici stiinta de tip newtoniano-carteziana n-a oferit fiintei umane contemporane mai multa certitudine, din cel putin doua motive. Mai intai, pentru ca acest model, recuzand filosofia perena, fizica moderna si studiile actuale ale constiintei nu vizeaza intreaga realitate si confunda lamentabil harta cu teritoriul (S.Grof, 1988). Mai apoi, pentru ca, asa cum mentioneaza eminentul discipol al lui St. Lupascu, Basarab Nicolescu (1987, p.97): „orice teorie fondata exclusiv pe vizibil echivaleaza cu malignizarea corpului Realitatii”.

Falia in stiinta a fost provocata, mai ales, de Einstein (prin teoria relativitatii); Heisenberg (prin principiul nedeterminarii) si Max Planck (prin teoria cuantica). În consecinta, paradigma clasica a fost greu avariata, irigand valoarea interogatiei permanente. S-a demonstrat ca nu exista teorii definitive si nici sisteme exclusive, ca fiinta umana insasi a ramas o problema. Mai mult, omul de stiinta, pentru a deveni realmente marturisitorul realitatii, trebuie sa aiba in vedere ca acesta rezulta din interactiunea sa cu lumea, ceea ce impune o perspectiva cu totul novatoare. În macrocosmos, teoria relativitatii a lui Einstein, a demonstrat ca universul nu e populat de obiecte newtoniene, ci de infinite fenomene vibratorii, ca spatiul si timpul formeaza un continuum cvadridimensional, ca spatiul nu e tridimensional, iar timpul nu e unidimensional.

La randul ei, fizica cuantica a relevat ca microcosmosul este regizat de legi complet distonante cu cele ale universului vizibil. Înca in anul 1900, Max Planck, studiind radiatia cutiei negre (o cutie ce absoarbe complet undele electromagnetice) a elaborat conceptul de „cuantum elementar de actiune” (celebra constanta universala care ii poarta numele). Prin aceasta, el a revolutionat fizica, deoarece, dezvaluind structura discontinua a energiei, ademolat insasi suveranitatea notiunii de continuitate (specifica cauzalitatii clasice si domeniului vizibil al obiectelor). Iesirea in avanscena a discontinuitatii pledeaza pentru un nou tip de determinism, caracterizat prin spontaneitate, libertate si deci printr-un evident comportament probabilist.

Asa cum Luna are doua fete, pe care le dezvaluie alternativ, particula cuantica este cand corpuscul, cand unda, ceea ce pledeaza pentru cauza complementaritatii, concept introdus de N.Bohr, in 1927. Rezulta ca, din perspectiva cuantica, materia nu e solida, iar intre contradictii nu exista opozitii violente, ci conlucrare si competitie fertila, intemeietoare, fara de care sistemul isi pierde dinamismul. Cert este ca, fara aceasta conlucrare dintre antinomii, nu putem vorbi de sisteme sinergetice. Iata si motivul pentru care, complementarizarea anunta sinergizarea, respectiv aparitia unei metastiinte care se numeste sinergetica, orientare creata in anul 1971, de fizicianul german H. Haken (apud. I. Manzat, 1999).

Tot in anul 1927, W. Heisenberg lanseaza principiul nedeterminarii, principiu care introduce inca o valoare intre adevar si fals, aceea de nedeterminat, ceea ce condamna la extinctie milenara logica bivalenta a lui Aristotel, propulsand o logica polivalenta, ce opereaza si cu posibilul. Ca urmare, pe vestigiile defuncte ale tertului exclus, se inalta logica trivalenta a tertului inclus, elaborata de savantul roman ªtefan Lupascu.

Acesta vorbeste si de o structura ternara a realitatii, care desfasoara urmatoarea configuratie: cea omogena (specifica materiei macroscopice), cea eterogena (specifica lumii vii) si cea numita starea T (adica a tertului inclus), ce caracterizeaza universul cuantic si cel psihologic. De aici emana si trei dialectici, adica o trialectica, asa cum observa B.Nicolescu (1985).

Cert este ca dezordinea pe care o evoca principiul nedeterminarii a permis ca notiunea de haos sa fie gazduita de stiinta actuala. Mai mult, in 1975, B. Mandelbrot a introdus si conceptul de fractal, care vizualizeaza geometric ordinea din haos. Este reconsiderat, in aceeasi descendenta ideativa, si aportul hazardului in schimbare. Rezulta ca legile postulate de cauzalitatea clasica nu sunt omnipotente, deoarece ele sunt compatibile doar cu situatii schematizate si idealizate la maximum (I. Prigogine, 1979).

Principiul complementaritatii si cel al nedeterminarii au impus un nou determinism – unul probabilist, care substituie determinismul univoc si mecanicist al ortodoxismului stiintific. Cuceririle fizicii cuantice au generat restructurari de fond si in problema unor perechi antinomice majore pentru destinul psihologiei, ca aceea dintre obiectiv-subiectiv si rational-irational:

Ø Fiind un domeniu al interconexiunilor ce implica participarea subiectului, lumea cuantica sfideaza obiectivitatea absoluta. Referindu-se la aceasta problema, B. Nicolescu (1987) lanseaza cateva interogatii fertile: „ce este obiectivitatea in compania intersubiectivitatii si in cadrul logicii tertului inclus?”, mai apoi: oare criteriul infailibil al obiectivitatii e lumea exterioara? Raspunzand la aceste intrebari, autorul in cauza considera ca trebuie acceptat un nou tip de obiectivitate, cea care nu se lasa confiscata doar de obiect, ci „asculta de interactiunea acestuia cu subiectul”;

Ø Analizand relatia dintre rational si irational, din perspectiva noilor victorii ale cunoasterii contemporane, trebuie precizat ca nu avem dreptul sa expediem simplist aceasta problema, deoarece irationalul nu se confunda doar cu ceea ce inca nu este cunoscut de stiinta. Mai precis, irationalul, adica nonmentalul este sonda prin care trebuie sa exploram in permanenta realitatea, atat cea cunoscuta, cat si cea necunoscuta; vizibila, cat si cea invizibila. Ca proba, sacrul nu poate fi developat niciodata prin intermediul ratiunii. De altfel, realitatea evoca un cristal cu multiple fatete, pe care mintea umana nu este capabila sa le epuizeze. Iata motivul pentru care ea trebuie complementata si de capacitatile noastre nonmentale, meditatia avand o pondere particulara in capturarea integralitatii.

Fizica cuantica a evidentiat inca un fenomen, cu multiple rezonante si anume acela ca masurarea produce modificari asupra fenomenului studiat, altfel spus, ca cercetatorul nu este niciodata independent sau neutru de investigatia sa. Extrapoland aceasta situatie la scara intregului univers, inseamna ca toate aspectele sale se afla intr-o superba interdependenta, de unde si imperativul viziunii holistice, viziune amplu validata de diverse teorii, inclusiv cea a bootstrap-ului, elaborata de S.Chew (in lb.engleza, bootstrap se traduce prin siret de gheata) si care este un principiu de autoconsistenta a naturii.

De altfel, holismul caracterizeaza si toate subcomponentele existentei: natura, societatea si fiinta umana. De pilda, ecologia argumenteaza solidaritatea existenta intre om si toate celelalte forme de manifestare ale vietii si, asa cum remarca malitios M.A.Descamps (1987), Cernobilul a demonstrat ca in calea norilor nu exista frontiere.

Omul recent, ca sa invoc titlul unei carti de altitudine a lui H.R.Patapievici (2001), dintr-un servilism excesiv fata de modernitate, a divortat fara remuscari inclusiv de traditie. Iata pentru ce schimbarile paradigmatice, a caror scadenta a sosit presupun recuperarea bunelor traditii, fara de care se obtureaza sursa si sensul permanentei. Raspunzand acestui imperativ, s-au acumulat deja suficiente semnale care atesta reverenta pioasa pe care unii oameni de stiinta o fac fata de monumentala traditie. Asa de pilda, F. Capra (1995) apreciaza ca descifrarea teoriilor fundamentale din fizica moderna reclama studiul taoismului chinez. Mai apoi, recuzatul samanism a fost reevaluat de M. Eliade (1997). În fine, experientele Omega, adica cele care se desfasoara in proximitatea mortii si care au fost studiate de E. Kübler Ross, R. Moody, K. Ring s.a. au condus la revalorizarea celebrei Carti tibetane a mortiilor (1992).

Fara indoiala, aclimatizarea unei noi paradigme nu se poate realiza fara transdisciplinaritate. Încercand sa-i defineasca identitatea, B.Nicolescu (1987) precizeaza ca este vorba de o cercetare stiintifica fundamentala, compatibila cu fiecare stiinta, cu arta si traditia deopotriva. Intoleranta cu orice soi de imixtiune (politica, economica, financiara etc.), ea muta centrul de greutate pe analiza calitativa si gandirea simbolica, fiind in esenta sa o cunoastere deschisa, fara certitudini betonate, care face insa din om preocuparea sa de focar.

Înca din timpuri imemoriale, s-a perpetuat ideea ca intregul cosmos se afla encodat in psihicul uman, ca microcosmosul oglindeste macrocosmosul. „Cerul e omul si omul e cerul, medita J. Boehme (apud. M. A. Descamps, 1987, p. 52), si toti oamenii sunt un singur cer si cerul e un singur om”. Cu siguranta ca, psihologia angajeaza aliante si schimburi, reciproc avantajoase, cu celelalte stiinte, promovand o „fecundare incrucisata” (P.K.Anohin). Spatiul amplu pe care l-am rezervat celor mai revolutionare descoperiri din stiinta moderna (cu accent asupra celor petrecute in fizica cuantica) a avut in intentie sa pregateasca patul germinativ necesar marilor mutatii din stiintele contemporane (inclusiv din psihologie).

Mai precis, daca aceasta disciplina nu vrea sa ramana o „stiinta western” (R. Frager, 1989), adica o stiinta expirata, depasita de ritmul alert si polifon al celorlalte surate intru cunoastere, ea nu poate intoarce spatele acestor provocari de primenire. Mai mult decat in oricare alta stiinta, viziunea cuantica trebuie sa faca parte din trusoul ei fundamental.

În acest context, toate principiile cuanticii, care apartin deja epistemologiei neclasice, trebuie aplicate si in psihologie. Printre acestea, principiul complementaritatii, cu numeroasele lui trasaturi aferente se dovedeste a fi crucial, mai ales ca acesta a fost promovat, mai mult sau mai putin intuitiv si de unele notabilitati ale domeniului (S.Freud, C.G.Jung, A. Adler, F.Schleiermacher, K.Lewin, P.Janet, L.S.Vigotski, L.Klagest etc.). Exceptionala distinctie propusa de fizicianul filosof D.Bohm (1950), intre ordinea desfasurata (vizibila) si cea infasurata (ascunsa) este perfect valabila si in psihologie, mai ales ca, datorita imensei sale complexitati, psihicul uman tezaurizeaza capitalul cel mai important de ascundere, adica de ordine implicata. Este si motivul pentru care psihologul de astazi trebuie sa-si trateze domeniul ca pe o inepuizabila „vale a mirarii”, dupa cum o sugera inspirat B. Nicolescu (1985).

Determinismul neclasic, de inspiratie cuantica nu elimina pe cel clasic, ci il inglobeaza ca pe un caz particular.

Expresia cea mai fecunda de fructificare a complementaritatii in psihologie este principiul sincronicitatii, elaborat de C. G. Jung (1952), sub girul lui A. Einsteinsi W. Pauli. Este vorba de un fenomen acauzal, care se manifesta printr-o coincidenta semnificativa intre un fenomen exterior (eveniment) si o stare launtrica. Tot in filiatie cuantica, elaborarea principiului nedeterminarii de catre W. Heisenberg (1927) reconsidera maniera in care abordam masurarea si diagnoza in psihologie . Concret, orice testare este o situatie artificiala, care in plus si atenteaza la spatiul interior al subiectului. Mai apoi, demersul psihologului are caracterul unei probabilitati intersubiective, care se refera chiar la gradul de expectanta al experimentatorului fata de raspunsurile celui investigat. Altfel spus, daca observatia si experimentul perturba chiar si procesele inanimate din microcosmos, este usor de imaginat ce se intampla la nivel psihologic, unde, asa cum observa V. Pavelcu (1972), nu putem ramane deloc invizibili, ca sa avem certitudinea obiectivitatii noastre. Fara indoiala, a devenit din ce in ce mai evident si pentru psihologie ca nu se poate rezuma in continuare doar la ipostaza carteziana a stiintificitatii.

Necesitatea schimbarii ei de paradigma a germinat, catre anul 1960, cand si in Occident s-au experimentat starile neobisnuite ale constiintei, stari recuzate cu dispret olimpian de catre stiinta academica. Mult utilizate de miscarea „hippie”, drogurile au intrat si in vizorul atentiei unor cercetatori nonconformisti, precum A. Watts si mai ales S. Grof (care a dedicat 17 ani din viata sa studiului efectelor LSD, (indeosebi cu LSD 25),– un drog sintetizat in laboratoarele Sandoz, din Elvetia, de catre A. Stoll si A. Hoffmann, 1938. Dar drogurile nu sunt singurii declansatori (catalizatori) pentru schimbarea starii de constiinta; anumite specii de plante (preponderent ciuperci), batai ritmice, tehnici de respiratie, dansuri rituale, izolare senzoriala, tehnici de meditatie etc. au o actiune similara.

Bogata experienta acumulata prin cercetarea psihedelica distoneaza flagrant, atat cu optica newtoniano-carteziana a universului, cat si cu modelul neurofiziologic al constiintei.

Pe fondul multiplelor dislocari survenite in cunoasterea umana, din prima jumatate a veacului XX, a aparut paradigma transpersonala, paradigma care valorifica deopotriva filosofia perena de pretutindeni, fizica moderna si cercetarile actuale despre constiinta.

Este cunoscut ca starea de veghe sau standard a constiintei focalizeaza preponderent preocuparile psihologiei academice, ignorand cu nonsalanta starea de supraconstiinta sau transpersonala. Amplu validata din cele mai vechi timpuri, aceasta a patra stare de constiinta a acumulat noi argumente sub pavilionul psihologiei transpersonale. Dorind sa risipeasca ideosincrasiile unor sceptici, C.Tart observa (apud. M. A. Descamps si colab.; 1987, p.56): „a nega existenta starilor transpersonale numai pentru ca nu le-am atins inca, se compara cu atitudinea unui orb care neaga existenta culorilor”.

Volumul impresionant de date acumulat prin experienta nemijlocita, sub egida orientarii transpersonale, au condus la reiterarea unor adevaruri tulburatoare. S-a demonstrat astfel ca reprezentarea realitatii este dependenta de starea constiintei in care ne aflam. Ca urmare, cea de-a patra stare, adica supraconstiinta ne dezvaluie o realitate inefabila si inca necunoscuta clasicismului stiintific, deschizand o alta fereastra spre ascunderile lumii.

Important de mentionat ca descoperirile ei nu submineaza cuceririle psihologiei academice, ci vine in completarea lor, deoarece se focalizeaza asupra acelor ipostaze ale constiintei care au fost proscrise abuziv de aceasta. Conform opiniei lui S. Grof (1992), universul si constiinta umana nu sunt produsele hazardului, asa cum un avion nu este rezultatul unei tornade care asambleaza intamplator niste fiare gasite intr-o curte de vechituri. Este vorba de existenta unei Constiinte-energie, adica a unei Constiinte cosmice, sursa si tinta finala a tuturor. Iata motivul pentru care, constiinta nu constituie produsul secund al materiei, ci atributul primordial al existentei.

Argumentand ca omul este cu mult mai mult decat constiinta creierului sau si a istoriei sale, paradigma tranpersonala a reabilitat dimensiunea alienant pierdutaa spiritualitatii.Iata de ce aceasta orientare este una din caile prin care se poate sluji acel imperativ incandescent al umanitatii mileniului III, de a realiza mutatia spirituala fara de care ea este sortita pieirii. În acest fel, putem smulge misterului noi teritorii mai inalte ale fiintei, sporindu-ne noi insine altitudinea.

Este o reciprocitate imbogatitoare, surprinsa subtil de J. Bergier: „putinul pe care il vedem tine de putinul care suntem”. Altfel spus, lasandu-ne confiscati de dogmele stiintei clasice (inclusiv ale psihologiei), ne-am deteriorat organul vederii celor invizibile, ratandlumea boreala   a acelui dincolo fascinant si ramanand claustrati, ca si in mitul platonician al pesterii, doar printre vremelniciile lumii materiale.

Este nevoie, prin urmare, de o autentica restauratio magna, in care cultura occidentala a lui a sti sa fuzioneze cu cea orientala a lui a fi, pentru a da nastere unei sinteze superioare, intemeietoare de noi sensuri si valori.

Omul contemporan trebuie sa-si cucereasca integralitatea, dar pentru aceasta este nevoie, mai intai de toate, sa se rasuceasca asupra lui insusi. "Mai important decat explorarea spatiului exterior este cea a explorarii spatiului interior”, afirma astronautul american E. Mitchell (apud. P. Weil, 1986, p. 11), la intoarcerea sa pe Pamant dupa un zbor cosmic.

ªi intrucat studiul fervent al starilor de constiinta holotropica, indiferent de tehnica utilizata, a demonstrat ca ipostaza constiintei cerebrale constituie doar una dintre fatetele constiintei multimensionale, este limpede ca devine imperios necesara recartografierea constiintei.

Neindoielnic ratiunea, adica „mica minte”, este doar circumferinta si nu centrul fiintei umane, de aceea ea nu evoca decat o felie a realitatii infinite. Psihologia transpersonala, prin intermediul unor exponenti ilustri, a oferit mai multe tentative remarcabile de cartografiere a constiintei, tentative care ne sugereaza indubitabil ca trebuie forat mult mai adanc in elucidarea acestei probleme majore.

Înainte de orice analiza se cuvine sa operam cuvenitele decantari conceptuale. Astfel, R. Metzner (1989) pledeaza pentru necesitatea de a face distinctie intre stari, nivele si stadii ale constiintei.

Starea de constiinta a suscitat interesul stiintific prin anii 1960, datorita investigatiei psihedelice si a progreselor din onirologie, odata cu descoperirea fenomenului REM (miscarea rapida a ochilor). Au fost acreditate starile neobisnuite (modificate) de constiinta prin truda unor autoritati in domeniu, ca Weil (1972), Tart (1975), Grof (1976, 1985), Davidson si Davidson (1980) s.a. Încercand sa definim starea de constiinta a unei persoane ea se refera la sistemul, contextul sau campul, in cadrul carora diferitele aspecte ale mintii interrelationeaza (senzatii, perceptii, gandire, memorie, afectivitate, imaginatie etc.). Starea de baza a constiintei este cea de veghe, considerata ca normala prin consens cultural (Tart, 1975).

La antipod, starea neobisnuita de constiinta este aceea in care continuturile ei functioneaza diferit, comparativ cu cea decretata ca normala, avand o anumita durata variabila, dupa care se revine la starea de baza. Studiul modern al constiintei a decelat prezenta unui numar de patru stari majore: cea de veghe, de somn profund, de vis si de supraconstiinta (extaz). Nivelele constiintei vizeaza planurile sau dimensiunile acesteia, respectiv structuri specifice psihicului uman. Desi ele sunt familiare traditiilor spiritualiste din cele mai vechi timpuri si de pretutindeni, ele patrund destul de anevoios in psihologia clasica. Focalizandu-ne atentia doar asupra situatiei din spatiul occidental, vom incepe prin a mentiona ca in crestinismul medieval european, de pilda, se poate opera distinctia intre patru nivele: trup, minte, suflet, spirit. Ulterior, aceasta configuratie a suferit o serie de simplificari, reducandu-se la doar trei nivele: trup, minte, suflet, iar odata cu modelul cartezian, doar la doua: corp material si suflet rational (intelectual).

Din pacate, sirul anacronismelor mutilante n-a incetat aici, deoarece pozitivismul si psihologia behaviorista se refera doar la sfera fizica si corporala, singura demna de a suscita interesul oamenilor de stiinta.

Aceasta aberanta glaciatiune a fost intrerupta de topografia freudiana (in cele doua versiuni principale, in care se vorbeste din nou de trei niveluri: constient, preconstient si inconstient si respectiv, Sine, Eu, Supraeu).

Impulsul inovator a continuat ascensional prin Jung, care completeaza harta freudiana prin distinctia pe care o operaza intre inconstientul individual si cel colectiv (arhetipal).

În acest context, psihologia transpersonala dilata aria de extensiune a constiintei la ambele capete, cautand Sinele (spiritul), fie in abisurile fiintei (prin S. Grof si J. Lilly), fie in inaltimi (prin K. Wilber). „Altfel spus, psihologia abisala cauta Soarele pe fundul marii doar pentru ca acesta se vede reflectat pe suprafata apei, iar psihologia inaltimilor se uita la Soarele real de pe Cer.” (I. Manzat, 2002, p.59). Nu putem eluda din acest tur de orizont nici contributia lui I. Manzat, care sesizand complementaritatea de fiintare dintre psihologia transpersonala a adancurilor si psihologia transpersonala a inaltimilor, propune, din perspectiva unei viziuni sinergetice (atat de rodnica si in psihologie), conceptul unificator de transconstiinta.

Solidarizand cu principiul complementaritatii elaborat de N. Bohr, autorul respectiv considera ca cele doua orientari antinomice pot conlucra, imbogatindu-se reciproc, intrucat ele semnifica cele doua ipostaze ale aceluiasi Sine, adica a „sinergizorului suprem pentru toate transformarile constiintei” (I. Manzat, 2002, p. 197).

Deci Sinele (spiritul) actioneaza in ambele sensuri, atat „trans-descendent”, cat si „trans-ascendent”, fiind unicul factor coagulant al fiintei, garantia indubitabila a unitatii sale. Ca urmare, numai in Sine, adica in centru, omul este Dumnezeu, deoarece in afara poate fi oricine (Osho, 2002).

Dupa opinia lui I. Manzat (2003), constiinta este pentadimensionala, dar unitara, reunind: inconstientul colectiv (subconstientul abisal), inconstientul individual (preconstientul), constiinta, transconstiinta si constiinta cosmica.

O alta distinctie care trebuie realizata este, pe de o parte, intre starile si nivelele de constiinta si stadiile ei. Primele doua evoca structuri permanente, ori stadiile sugereaza diverse faze de tranzitie a constiintei, adica o ruta ascensionala pe ansamblu, in mai multe trepte, care vizeaza ca scop final spiritualizarea deplina.

Din acest punct de vedere, chiar daca arhetipul Sinelui somnoleaza in fiecare, dintre noi, oamenii se diferentiaza intre ei si prin treapta de evolutie spirituala la care se plaseaza. La final, in loc de orice alta concluzie, vom formula o intrebare, care apartine lui Nietzsche (1994, p. 289), o intrebare cu valoare de crez, de atitudine si de provocare:

„Noi, cei care cautam cunoasterea, nu ne cunoastem pe noi insine… Nu ne-am cautat niciodata, cum s-ar putea atunci sa ne gasim intr-o zi?

 BIBIOGRAFIE
Capra F. (1995): Taofizica. O paralela intre fizica moderna si mistica orientala, Bucuresti, Editura Tehnica.
Descamps M. A. , Alfille L., Nicolescu B.  (1987): Qu' est-ce-que le transpersonnel? Paris, Éditions Trismegiste.
Descamps M. A. (2002): Histoire du  Transpersonnel, http//www.europsy.org./aft.
Eliade M. (1997): ªamanismul si tehnicile arhaice ale extazului, Bucuresti, Editura Humanitas.
Frager R. (1989): Transpersonal Psychology. Promise and Prospects, in Valle R. S., Halling S., Existential - Phenomenological Perspectives in Psychology, New York, Plenum Press.
Grof S. (1983): Royaumes de l'inconscient humain, Monaco, Éditions du Rocher.
Grof S. (1988): Les nouvelles dimensions de la conscience, Monaco, Éditions du Rocher.
Grof S. (1989): Les nouvelles dimensions  de la conscience,  Monaco, Éditions du Rocher.
Grof S., Bennett Z. (1992): Holotropic Mind, San Francisco, Harper Collins Publishers.
Hopcke R. H. (2002):  Nimic nu e  intamplator, Bucuresti, Editura Humanitas.
Lilly J. (1972): The Center of  the  Cyclone, New York, Bantam Books.
Lilly J. (1977):  The Deep Self, New York, Warner Books.
Manzat I. (1999): Psihologia sinergetica, Bucuresti, Editura Pro  Humanitate.
Manzat I. (coord., 2000): Psihologia Sinelui, Bucuresti, Editura Eminescu.
Manzat I. (2002): Psihologia transpersonala, Iasi, Editura Cantes.
Manzat I., Brazdau O. (2003): Constiinta multidimensionala, Bucuresti, Editura Psyché.
Marcuse H. (1996): Eros si civilizatie, Bucuresti, Editura Trei.
Metzner R. (1989): States of Consciousness and  Transpersonal Psychology, in Valle R. S., Halling S., Existential - Phenomenological Perspectives in Psychology, New York, Plenum Press.
Nicolescu B. (1985): Nous, la particule et le  monde, Paris, Éditions du  Mail.
Nicolescu B. (1987): La Science et la métascience, in Descamps M. A. si colab., Que est-ce-que le     transpersonnel?,  Paris, Éditions Trismegiste.
Nietzsche F. (1994): Geneologia moralei, in vol. 2, Bucuresti, Editura Humanitas.
Osho (2002): Autobiografia unui mistic nonconformist, Brasov,  Editura Mix.
Patapievici H. R. (2001): Omul recent, Bucuresti, Editura Humanitas.
Pavelcu V. (1972): Drama psihologiei, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica.
Prigogine I., Stengers I. (1979): La nouvelle  alliance, Paris, Éditions Gallimard.
Tart C. (1975): States of Consciousness, New York,  E. P. Dutton.
Weil P.  (1986): Vers une aproche holistique de la nature de la réalité,  in Médicines Nouvelles Psychologies Transpersonnelles, Paris, Éditions  de L'Ouvert.
Wilber K. (1977): The Spectrum of Consciousness, Wheaton, Quest.
Wilber K. (1985): No Boundary. Eastern and Western Approaches  to Personal Growth, Boston, Shambala.
Wilber K. (1986): Up From Eden. A transpersonal View of Humain Evolution, Boston New Science Library.
XXX  (1992): Cartea tibetana a mortilor, Arad, Colectia Arca.

PRECIZARE:
Materialele prezentate in acest buletin pot fi reproduse numai cu acordul scris al ARPT.

*******************

"Asociatia Romana de Psihologie Transpersonala"

Presedinte:
Prof. univ. dr. Ion Manzat I E-mail
 
Director executiv:
Psiholog Ovidiu Brazdau I E-mail
 
Adresa pentru corespondenta:
OP. 42, CP. 12, Bucuresti
Redactia ARPT I E-mail
Web: http://www.arpt.ro

Cod fiscal nr. 14098147
Cont nr. 2511.1-1900.1/ROL, BCR, Sucursala Doamnei, Bucuresti