BULETINUL PSIHOLOGIEI TRANSPERSONALE
 
Jurnal On-line al "Asociației Române de Psihologie Transpersonală"
Numărul  5 / 2003
Cod ISSN: 1583-2058
 
DESCÂNTECUL LA ROMÂNI - TRADIȚIE ȘI IZVOR DE ÎNȚELEPCIUNE
 
Autor: Psiholog ADINA IHORA 
 
Cuvinte cheie: simbol, ritual, tradiție, religie, mitologie, incantație. 
 
Copyright © : Asociația Română de Psihologie Transpersonală, 2003
 

 

1. RĂDĂCINILE ISTORICE ALE DESCÂNTECULUI LA ROMÂNI

Descântecul este o specie a literaturii populare ritmate conținând formule magice care, acompaniate de practici corespunzătoare, serveau de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. Descântecele sunt o formă încă vie de folclor: mulți sunt cei care își aduc aminte de descântecele de "deochi" la care au asistat - ca spectatori sau chiar "beneficiari"- în cazul unor dureri de cap sau stări de slăbiciune apărute "din senin" și practicate, de obicei, de persoane în vârstă, poate chiar membri ai familiei. 
Multe din credințele și obiceiurile populare românești provin, fără îndoială, dintr-un substrat traco-getic. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor, tradițiilor și ritualurilor agrare legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Astfel sunt riturile magice pentru invocarea ploii, a fecundității vitelor, a fertilității ogoarelor, persistând până de curând în unele regiuni ale țării: Sângeorzul, Plugarul, Paparudele, Drăgaica ș.a.
La meglenoromâni se descânta de deochi în apa de sub roțile unei mori ce se întoarce spre stânga, adusă fără a vorbi cu nimeni pe drum; tot ei întrebuințau și apa mută. 
În același substrat traco-getic ar trebui căutată și originea unor dansuri populare- a horei și, îndeosebi, a spectaculosului dans al călușarilor, în care stăruie amintirea unor rituri de medicină magică, a unor rituri de inițiere, a unui străvechi cult al Soarelui, precum și simboluri mitice ale unor fenomene ale naturii. 
După Ion Ghinoiu, "Călușul reprezintă un ritual preistoric, atestat în sudul Țării, privind vânătoarea calului sălbatic, un proces multimilenar de adorare a unei zeități populare: calul."
Istoricul roman Pomponius Mela consemna obiceiul traco-dacilor (notat și de Herodot) de a-și cinsti funeraliile prin cântece și jocuri: sunt evidente analogiile cu obiceiul priveghiului, odinioară foarte răspândit la români, însoțit și de portul unor măști comice, de veselie, glume și bufonerii.
Urme ale moștenirii dacice se pot bănui și în diverse producții de literatură populară, de pildă în descântece, cimilituri sau unele colinde.

Oralitatea, calea principală de transmitere a descântecelor, are avantajul de a conserva esențialul, strict utilul pentru nașterea, conservarea și perfecționarea vieții, inclusiv necesitățile de comunicație între oameni. Este în afară de orice îndoială că tradiția orală este o garanție mai sigură pentru păstrarea identică a textului original decât transcrierea și retranscrierea manuscriselor, care a dat loc la atâtea greșeli în operele autorilor greci și latini.
O bogată sursă de informații o constituie lucrarea lui S. Fl. Marian -"Descântecele poporane române" - apărută pentru prima dată la Suceava în 1886. Autorul a făcut o muncă de pionierat în domeniu, după cum o afirmă el însuși: "Dintre toate ramurile de poezie poporană, câte ni-s până acum cunoscute, cel mai nebăgat în seamă a fost, fără îndoială, acela al descântecelor, farmecelor și vrăjilor. Încă nici o singură colecție, fie cât de mică, nu avem până acum din acest ram." 
Printre culegătorii de descântece, autorul îi menționează pe: P.S. Episcopul Melchisedec, G. Săulescu, V. Alecsandri, Gr. G. Tocilescu, T.T. Burada, I. Minescu ș.a.
Împărtășirea acestui meșteșug către "profani" se efectuează, în general, cu multă prudență de către descântătoare, căci acestea riscă să li se ia darul de a-l practica. Pe de altă parte, descântecele trebuie demistificate din dorința ca acestea să iasă din sfera simplei superstiții populare deoarece sunt unul din izvoarele importante, prețioase și pure pentru istoria și limba poporului nostru.
Astfel, în privința lingvisticii, descoperim în descântece o mulțime de cuvinte, forme de cuvinte, termeni tehnici și arhaisme întâlnite extrem de rar, dacă nu deloc în limba română contemporană.
În privința medicinei populare - versurile din descântece sunt deseori un indiciu al plantelor, obiectelor utilizate pentru tratarea/vindecarea unor afecțiuni, cât și o descriere simptomelor acestora. 
În ceea ce privește mitologia, descântecele descriu o mulțime de ființe mitologice, precum și atributele lor principale.

Unele descântece pot fi împrumutate de la alte popoare care au intrat în contact cultural cu cel român, ele indicându-ne perioada și împrejurările în care au fost preluate. 
Pe când creștinătatea întrebuințează împotriva acestor spirite rele care tulbură și bântuie oamenii - diferite rugăciuni, poporul apelează la descântece. 
Am ales ca exemplificare un descântec de fapt cules de S.Fl. Marian de la o româncă din Suceava și descris în "Descântecele poporane române". 
"Fapt" numesc românii din Bucovina un fel de pete roșii ce apar pe corpul omului, ustură foarte tare și apoi de prefac în bube care dor. Despre "fapt" oamenii din popor cred că i se aruncă omului în cale de către dușmani cu o oală spartă sau cu niște rufe murdare. Cine calcă peste acestea se umple de "fapt". 

Pentru a se vindeca, bolnavul de "fapt" se trezește dis-de-dimineață, înainte de răsăritul soarelui, și se duce la o apă curgătoare. Pe drum, încearcă să nu fie văzut de nimeni căci altfel descântecul nu mai are efect. Ajuns la malul apei, bolnavul rostește de trei ori la rând cuvintele descântecului și de tot atâtea ori se spală pe obraz sau, și mai bine, pe tot trupul. Când se întoarce de la apă, poate fi văzut de oricine. Dacă bolnavul nu se poate deplasa singur, descântătoarea poate să aducă apă neîncepută (dintr-o apă curgătoare sau chiar dintr-o fântână), să rostească cuvintele descântecului și să-l spele cu ea pe bolnav de trei ori.
Descântecul acesta se poate practica în orice zi în afară de luni, miercuri sau vineri:

Duminică dimineață m-am sculat,/ La fântâna lui Iordan am alergat,/ Sfântă apă în mâna dreaptă am luat/ Și frumos pe obraz m-am spălat./ De fapt,/ De dat,/ De ură,/ De pură,/ De făcătură,/ De strigare,/ De căscare,/ De faptul cel mare;/ De făpturile cele rele/ Și de boalele cele grele./ Și m-aș ruga D-tale, sfântă apă curată,/ Să mă speli, să mă curățești,/ Și să mă limpezești/ Cum ai spălat malurile de tină/ Și bolovanii de rugină,/ Așa să mă speli și pe mine:/ De fapt,/ De dat,/ De ură,/ De pură,/ De făcătură,/ De strigare,/ De căscare,/ De faptul cel mare./ De toate fapturile cele rele/ Și de boalele cele grele,/ Să rămân curat,/ Luminat,/ Ca aurul cel curat,/ Ca argintul cel strecurat,/ Ca Dumnezeu ce m-o dat./ De la mine descântecul,/ De la Dumnezeu leacul!

2. DESCÂNTECELE ROMÂNEȘTI ÎN CONTEMPORANEITATE

Profesoara Parasca Făt - eleva profesorului și folcloristului Mihai Pop - stabilită la Desești, un sat străvechi de dincolo de Gutâi, este o adevărata "inițiată" în fabuloasa tradiție a credințelor populare din Maramureș. Vechi credințe și practici magice țărănești, continuă să existe în unele zone ale Bucovinei, mai ferite de tăvălugul civilizației tehnice. 
Maramureșul, afirmă dna Parasca Făt, este o zonă extrem de interesantă din punctul de vedere al folclorului, o zonă de interferență în care se regăsesc aproape toate motivele și elementele specifice marilor culturi ale lumii. 
Se pierd și aici, în Maramureș, multe lucruri, din pricina progresului tehnic, a mass-media. Dar chiar dacă și-au schimbat portul cu haine de la oraș, în sufletul lor țărăncile noastre au rămas tot țărănci: practică fumigațiile în cazul unor boli ale copiilor (copiii care au dureri, sunt nervoși sau nu pot să doarmă trebuie să inspire fumul rezultat în urma arderii firelor de sânziene pe jar), cunosc puterile plantelor, știu descântece pe care le și spun în anumite momente, se roagă în câmp pentru ploaie...
Interesant este că magia nu e practicată de bătrânele satelor, ci de femeile tinere. Ele au probleme, au ambiții, sunt nerăbdătoare, sunt interesate. 
Sunt multe obiceiuri care se practică la sate numai o dată pe an. De aici e și expresia "la zi la anul", căci pentru multe practici există doar câte o singură zi menită. E o simbioză, o mentalitate extraordinară, curajoasă, care, iată, perpetuează până în pragul mileniului trei aceste practici străvechi. 

Aceste lucruri trebuie scoase în evidență de folcloriștii de azi, consideră dna Parasca Făt. Sunt lucruri sacre, pe care numai cei cu deschidere și către cultura altor popoare le pot stăpâni. Trebuie cercetate fără părtinire, fără răutate, fără ranchiună. Poate că mai avem și alte rădăcini, pe care le putem descoperi dacă cercetăm cu sfială și respect aceste daturi, cărora le putem spune supranaturale, care zac în noi și care, într-un fel sau altul, au fost relevate, simțite, experimentate, trăite. Nu știm cum s-a ajuns la ele, dar din moment ce există, funcționează și au supraviețuit prin vreme până la noi, înseamnă că nimic nu este în ele gratuit. 
Înainte de religia creștină a existat cealaltă religie, cea păgână, care pentru acest mare merit de a fi ajuns până la noi, trebuie văzută cu alți ochi. Această altoire, această fuziune între religie și practicile păgâne, această formidabilă interferență, a fost posibilă datorită faptului că omul a fost religios de la începutul începuturilor, după cum afirmă și Eliade. A fost credința în apă, foc, copac, floare, o religie la fel de frumoasă și la fel de curată ca cea de azi. Firul care a legat cele două tipuri de religie a fost puritatea sentimentelor, a trăirilor, și din această cauză ele conviețuiesc foarte bine. 
Foarte des apare, de exemplu, în descântece, Maica Domnului, care vorbește cu oamenii exact așa cum vorbea altădată Fata Pădurii, un personaj foarte special, întâlnit în folclorul din Maramureș. Or descântecele, se știe, sunt formule magice, în versuri de cele mai multe ori, însoțite de anumite gesturi, rostite cu scopul de a îndepărta un farmec, o vrajă sau de a vindeca o afecțiune. 
În acest început de mileniu trei - mileniu care va fi absolut tehnic și tehnicizat - bătrânii pe care-i mai avem sunt singurii depozitari ai unei inestimabile comori: tradiția românească autentică. Este de datoria noastră să ne apropiem de aceste comori cu sfială și cu mare dragoste. Primul și cel mai important pas trebuie să fie al tinerilor, al absolvenților de etnologie și filologie, care să pornească cercetarea în teren. Nu există zone sărace în folclor. Sunt multe lucruri nedescoperite și necercetate încă, neconsemnate nici măcar în celebrele lucrări despre Maramureș ale lui A. Fochi ori T. Papahagi. Există, de exemplu, aici Noianul, Tadira, Slăbănoagele și multe alte personaje mitologice, neidentificate și neclasificate. 

Monica Dușan este o altă tânără folcloristă - din Ribița - îndrăgostită de creația populară din Zarandul Bradului, o zonă fertilă și mai conservatoare în acest domeniu, care a dat țării oameni de seamă în toate domeniile activității social-umane.
Ribița este o comună autentic moțească, cunoscută în toată țara pentru biserica monument de arhitectură, construită în prima jumătate a secolului al XV-lea. Aici și în jur s-au afirmat și dăinuie încă ocupații, tradiții și obiceiuri arhaice, care în unele locuri nu se mai practică de mult: olăritul, spătăritul, lemnăritul ș.a. 
Monica Dușan a cules colinde, strigături de nuntă și joc, cântece și descântece. Iată un exemplu de "descântec pentru deochi" din satul Crișan: 

"Pe-o cale, pe-o cărare/ Se duce Cesa în vale,/ Se-ntâlnește cu "pocitori" în cale./ De-o fi deochi de fată mare,/ Să-i pice cosițele,/ Să-i crepe țâțele;/ De-o fi deochi de nevastă,/ Să-i cadă părul de pe cap,/ Să-i moară bărbatu';/ De-o fi deochiul de bărbat,/ Păru' de pe cap să-i pice,/ Să-i crepe călcâiele;/ De-o fi din apă,/ Să se ducă cu ea ca roua de pe floare/ Să nu mai rămâie rău în Cesa,/ Nici un fir de păr crepat./ De nu veți întoarce mâna înapoi,/ Cu ai (usturoi) roșu oi unge,/ Cu cuțâtu' oi împunge./ Nu împung vaca,/ Împung strigoii și strigoaicele,/ Cu suflușul voi sufla,/ Cu mătura voi mătura,/ Până îți umfla și-ți crepa".

3. DESCÂNTECE ȘI PRACTICI LEGATE DE ACESTEA ÎN BUCOVINA ȘI ARDEAL

În Bucovina, apa neîncepută se aduce de la o fântână sau de la un pârâu. Apa neîncepută se mai aduce de la izvor, cu toarta cofei sau a oalei întoarsă îndărăt; se aduce de la fântână în ziua de Sângeorz, cu gura; se aduce de la trei fântâni, în zorii zilei, înainte ca sa fi luat cineva din ele, iar prin unele locuri cel ce aduce apa nu numai că nu trebuie să se întâlnească cu nimeni, dar nici nu trebuie sa vadă pe nimeni. În alte părți, apa neîncepută se aduce de la trei fântâni, în trei vase noi, de trei fete mari, fără a se fi uitat înapoi când au luat-o. 
Apa sfințită, aiasma sau agheasma, e luată de la preot când umblă cu crucea la Bobotează. 
În descântecele de albeață, apa sfințită se aduce într-o sticlă, se așează jos, împreună cu busuioc, și descântătoarea, punând piciorul drept pe ele, spune descântecul, și cu acea apă udă ochii bolnavului. În descântece de săgetătură, bolnavul e stropit cu apă sfințită. 
Ca sa fie dansate și iubite de feciori, fetele din Bucovina se duc în seara spre Bobotează și aduc apă neîncepută de la fântână. După ce au adus-o, pun în ea câteva fire de busuioc și apoi o pun într-un loc unde să o bată Soarele, când va răsări a doua zi de dimineață. Când se trezesc, în zorii zilei de Bobotează, încep a descânta. În descântec, fata se vaită la Maica Domnului că lumea o vorbește de rău și că o ocolește. Maica Domnului îi răspunde astfel: 

Taci, N., nu te cânta,/ Nu te văieta,/ Că eu cu mine te-oi lua,/ În apa lui Iordan te-oi spăla,/ Cu cămeșa de dragoste/ Te-oi îmbrăca,/ Cu brâu de dragoste/ Te-oi încinge,/ Coroană de aur în cap ți-oi pune,/ Mândru te voi limpezi,/ Ca argintul strecurat,/ Ca maica ce te-a dat,/ Ca Soarele când răsare,/ Ca busuiocul cu floare.../ Răsari, Soare, frățioare,/ Cu nouă răzișoare!/ Nu știu Soarele-o răsărit,/ Ori un crai a ieșit?/ Ba nici crai nu-i, nici crăiasă,/ Ci-i N. cea frumoasă,/ Dintre toate fetele mai aleasă!/ Când la joc o ajuns,/ Toți flăcăii înainte i-o ieșit/ Cu cușmele-n mână,/ Cu paharele pline,/ Toți la dânsa au cinstit,/ Toți la joc o au poftit,/ Toți cu dânsa o vorbit. 

După ce rostesc descântecul, se spală cu apa în care se află busuiocul și care a fost astfel descântată. Apoi se îmbracă frumos, se duc la biserică și după amiază la joc. 

Fetele din Ardeal se duc în ziua de Bobotează, dis-de-dimineață, până nu răsare Soarele, la fântână, și zic: 

- Bună dimineața,/ Apă mândră leuroasă!/ - Sănătate bună,/ Fată mândră și frumoasă!/ - Eu am venit la tine,/ Apă mândră leuroasă,/ Să mă faci mândră și frumoasă,/ Că m-am aflat de ochi orbită,/ De urechi asurzită,/ De gură amuțită,/ De mânuri legată,/ De picioare-mpiedicată/ Și-n gură până-n grumaz băgată!/ - Nu te teme,/ Fată mândră și frumoasă,/ De ochi dezorbi-te-oi,/ De urechi dezasurzi-te-oi,/ De gura dezamuți-te-oi,/ De mânuri dezlega-te-oi,/ De picioare despedica-te-oi,/ Cu apa Iordanului spăla-te-oi,/ La toți feciorii arăta-te-oi. 

4. DESPRE SIMBOLISTICA UNOR ELEMENTE FRECVENT ÎNTÂLNITE ÎN DESCÂNTECELE ROMÂNEȘTI: TIMPUL, APA, PLANTELE, INSTRUMENTARUL

Timpul nopții - pentru cei mai mulți, este timpul interzis și periculos. Semnul începerii timpului interzis este răsăritul lunii, iar al sfârșitului - cântatul cocoșilor. Despre "cântatul cocoșilor" se spune că începe când cocoșii aud "toaca în cer". Conform mentalității magice ce guvernează descântecele, tot ce se întâmplă în timpul nopții poate avea o dublă semnificație: o semnificație pe care am putea denumi-o pozitivă, adică în ordinea fizică a naturii și alta - mistică, în legătură cu lumea demonilor și a spiritelor.
În Țara Lăpușului există, totuși, un paznic de noapte bun: acesta este "Omul Nopții". "Omul Nopții este un om cu flori pe el, din cap până în picioare, copite de cal și mare cât stejaru'". În ciuda aspectului, este o entitate pozitivă care îi ajută pe oameni să găsească drumul spre casă și le dă diferite leacuri.
Așa cum diferite momente ale zilei au calități magice precise, tot astfel și zilele săptămânii își vor avea rostul lor; zilele săptămânii, deși sunt egale ca durată, sunt inegale din punct de vedere al succesului unei acțiuni. Știm deja că descântecele au zile precise în care se spun. Această concepție magică despre un timp neomogen, discontinuu, a stat probabil la baza calendarului, acesta putând fi privit și ca o înșiruire de timpuri bune și rele în care sărbătorile marchează momentele critice ale timpului.
Durata descântecului diferă în funcție de foarte mulți factori: lungime incantației, disponibilitatea sufletească a descântătorului, instrumentul necesar, gestica. Se spune, de exemplu, că un anumit descântec trebuie săvârșit în zorii zilei sau la miezul nopții, fără să indice durata ritualului. 
Problema timpului se leagă de cea a numărului. Pentru a fi eficace, un descântec nu e suficient să fie săvârșit într-un anumit timp și loc, ci trebuie repetat de mai multe ori. Acesta se repetă de trei- șase -nouă ori. Această repetare demonstrează valoarea magică a numărului. Se poate vorbi, în acest sens, de o anume simbolistică a numerelor.

Din timpuri imemoriale, apa - cu străfulgerările ei translucide - exercitând o enigmatică atracție, a fost considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. În toate culturile lumii se considera odinioară că apa este un vehicul perfect pentru a aduce misterioasele forțe vindecătoare ale naturii în ființa umană. 
În descântecele românești se consideră că apa poate "împrumuta" puterile binefăcătoare al răsăritului de soare, ale lunii, ale plantelor, ale aurului ori ale cuvântului rostit sau scris. Mergând pe urmele tradiției din diferite zone, descoperi leacuri ale căror frumusețe, simplitate și mister te încântă.
În Munții Apuseni apa căpăta puterea vindecătoare a aurului, dacă era pregătită astfel: o rădăcină de morcov se scobea ca un pahar, apoi se puneau în ea apă de fântână și un ban sau un inel de aur (importantă se pare că era forma circulară), se lăsa câteva ore, apoi se bea- era un remediu de excepție pentru bolile de ficat. 
În mai toate zonele țării, roua de pe flori, care "vede" lumina răsăritului de soare, era folosită contra bolilor de piele și a deochiului. Apoi, cele mai puternice elixiruri de dragoste se făceau în Bucovina, din apa adusă la ceas de noapte dintr-o fântână în care se oglindea luna.
Dr. farmacist Horia Bucur povestește că, pe Valea Frumoasei, cel mai mare tămăduitor cu plante folosea în leacurile sale apa ținută într-un vas de lut ars, pe fundul căruia era scris numele lui Dumnezeu în toate limbile pământului.
Impregnarea apei cu puterea cuvântului rostit al faimoaselor descântece a fost, probabil, practica de medicină magică cel mai des utilizată la noi în țară.
De când e lumea și pământul, apa și focul sunt elementele fundamentale purificatoare. Focul este însă mai primejdios, având tendința să purifice... total. Menirile lui curate sunt să lumineze și să încălzească, asigurând astfel viața, podoaba pământului. Viața nu se poate însă, nici ea, fără de apă.

În foarte multe descântece românești apa este elementul cel mai important de care se servesc descântătoarele și fără de care un asemenea act magic nici nu se poate concepe. Apa descântecelor este de mai multe feluri: apa-apă, adică aceea care se găsește în cofa gospodarului; apa deosebită, adică adusă din mai multe locuri, care-i dau anumite calități esențiale pentru descântece; apa sfințită și apa neîncepută.
Apa-apă se întrebuințează pentru spălat și pentru pregătirea aluatului, a leacurilor de care se slujește descântătoarea, când nu se cere apă deosebită sau neînceputa. Pentru spălat se mai pun în apă și anumite flori sau obiecte, care au menirea de a-i transmite diferite proprietăți. 
Apele deosebite, luate din anumite locuri, sunt urâte, clocite, puturoase, părăsite sau care se țin trei zile în cotețul găinilor, și după aceea se dau de băut ori se stropesc cu ele straiele celui căruia i se descântă de urât. 
Apă deosebită este și apa de la topilă, adică din balta în care se topește cânepa; apa din urma de vită, aruncată cu dosul palmei către ochi, întrebuințată în descântece de dor de ochi; apa din sticla care sta lângă o răscruce; apa în care au stat flori luate de la biserica de la înmormântare; apa strânsă din nouă vaduri; apa sfințită la Bobotează; apa luată dintr-o apă curgătoare din locul unde se fac vâltori; apa de la fântâna sfântă; apa din nouă izvoare; apa neînceputa de la trei izvoare ș.a.m.d. 
Apa neîncepută este aceea care se aduce într-un vas din care nu a băut nimeni, înainte de a se întrebuința. La 1894, episcopul Ghenadie al Râmnicului scria că apa neîncepută este aceea "care se capătă mai ales din puțuri, și nu din cișmele, scoțându-se dis-de-dimineață, și nu după alții, și fiind adusă acasă iute (fără a vorbi cu cineva) și în vase astupate". 

Întrebuințarea plantelor în scopuri ritualice în România are o tradiție extraordinară, atât prin varietatea speciilor folosite și a ritualurilor, cât și prin caracterul său unitar: ritualuri identice, pentru aceleași ierburi, sunt întâlnite deopotrivă în Banat și în Nordul Moldovei ori în Maramureș.
Există mai multe categorii de plante magice menționate sau folosite în descântece, dintre care cele mai puternice sunt cele toxice (mătrăguna, omagul, strigoaia, rostopasca), acestea din urmă fiind și cele mai periculoase.
În general, puterea unei plante, câștigată de partea descântătorului prin tot felul de ritualuri, este neutră, ea putând fi folosită deopotrivă pentru a face bine și pentru a distruge. Mătrăguna, de exemplu, putea fi un remediu salvator în bolile cu sfârșit letal, atunci când era culeasă și administrată cu dragoste, cu post și rugăciuni, dar și o armă ucigătoare, atunci când era însoțită de blesteme și ocări.
În afara plantelor toxice, mai există o categorie de plante aparte folosite în descântece: plantele de protecție psihică și magică.
Fără îndoială că cei mai în vârstă își amintesc de săculețul pe care li-l punea la gât bunica, atunci când erau mici, săculeț care conținea fel de fel de ierburi care să-i apere de deochi și de boli.

În întreaga Europă a existat această tradiție, cu foarte mici variații de la un popor la altul. Cel mai bine era ca aceste plante să fie păstrate cât mai aproape de corp, dar ele puteau fi puse și într-un mic săculeț - purtat la gât pe sub haine, sau puteau fi puse sub pernă ori la capul patului în timpul somnului. Și astăzi, în satele izolate de munte, se pot întâlni convalescenți, copii sau fete de măritat care poartă la gât fel de fel de plante care să-i ocrotească - o tradiție veche de milenii, cu o eficiență inexplicabilă, dar reală. Astfel erau:
- usturoiul: câțiva căței de usturoi puși într-o pânză și purtați la gât sunt un remediu infailibil pentru ocrotirea copiilor de deochi, dar și de răceli și de viermi intestinali. Flăcăii care mergeau singuri prin pădure aveau neapărat la ei o căpățână de usturoi pentru a-i feri de iele ori de Fata Pădurii.
- odoleanul, mai cunoscut sub numele de valeriană (Valeriana officinalis): rădăcina de odolean - purtată în general la brâu - era un remediu folosit pentru protecția fetelor de măritat împotriva zburătorilor, care le luau acestora vlaga și mințile.
- iarba creață, cunoscută sub denumirea de mentă dulce (Mentha viridis): era un ingredient frecvent folosit alături de odolean. Rolul ei era de a calma psihicul, de a reduce iritarea și de a alunga demonii maniei, precum și cei ai pasiunii necontrolate. Solomonarii de odinioară spuneau că în nopțile întunecate puteau auzi zmeii mergând prin ceruri și spunând: "De n-ar fi odolean și iarbă creață,/ Am avea și noi o viață./ Leușteanul de n-ar fi,/ Atunci noi n-am mai pieri."

- leușteanul: era odinioară la mare preț pentru alungarea entităților malefice, dar și pentru apărarea de "făcături de dragoste". Se folosea împreună cu odoleanul și iarba creață, alcătuind o triadă invincibilă. Aceste ierburi se puneau într-o mâncare specială care li se dădea tinerelor fete pentru ocrotire, înainte de a merge singure cu oile la munte.
- iarba neagră sau sânișoara (Sanicula europaea): era folosită pentru protecția femeilor de blesteme (pentru a nu le seca sau a nu se otrăvi laptele tinerelor mame, pentru a nu-și pierde fertilitatea tinerele soții etc.).
- vâscul: pe de o parte, aduce norocul și belșugul în casă, iar pe de altă parte, o apără de blesteme și alungă răul.
O mulțime de alte plante se folosesc local pentru protecția oamenilor, a caselor ori a animalelor: teiul înflorit, salvia, sânzienele galbene, cimișirul, ramurile de brad.

Multe descântece trimit la o geometrie ocultă, prin folosirea unor figuri geometrice - fie desenate în spațiu prin gesturi rituale, fie desenate la propriu cu cuțitul în pământ, ca în cazul Descântecului de fapt din satul Baba, din Țara Lăpușului. Figuri geometrice magice sunt: cercul, crucea, pentagonul, hexagonul, triunghiul echilateral, pătratul ș.a.
Cercul este figura primordială deoarece exprimă unitatea și numărul zece; este o linie fără de sfârșit al cărei început și sfârșit se află în fiecare punct. Mișcarea circulară este infinită, indiferent de timp și loc.
Crucea este o altă figură primordială folosită în descântece chiar înainte de apariția creștinismului: este locul în care se întâlnesc două linii, dar din care pornesc patru direcții infinite, niciodată despărțite, unite pentru totdeauna printr-un centru care devine centrul infinitului.
Cuțitul, mai ales cel cu mâner de aramă, cărbunele, cleștele, mătura - fac, și ele parte din instrumentarul necesar descântecelor, ca și nuiaua de alun sau de salcie, nuiaua pe care a cântat cucul ș.a.
Lumânarea de la botez este bună în unele descântece "de tomnit vaci".
Asemenea actelor umane propriu-zise, obiectele lumii exterioare nu au valoare intrinsecă autonomă în descântece. Un obiect sau o acțiune dobândesc o valoare și devin în același timp reale numai pentru că participă, într-un fel sau altul, la o realitate care le transcende. Obiectul apare ca un receptacul al unei forțe exterioare care îl diferențiază de mediul său obișnuit și îi conferă sens și valoare.

Credința în supranatural constituie o parte componentă a animismului răspândit în întreaga lume, care stă la baza tuturor religiilor. Simbolismul poate fi asimilat cu un limbaj al subconștientului, prin intermediul căruia pot fi atinse nivelurile profunde ale "inconștientului colectiv". În descântece, ca și în alte practici magice, există credința că reprezentarea simbolică a unei forțe, element abstract sau energii, formează un canal între inconștientul persoanei și forța din spatele simbolului, precum și că stârnirea imaginației ajută persoana să intre în contact cu acestea.
Credința descântătoarelor constă, în esență în convingerea că Invizibilul există, și anume ca Forță Cosmică supremă, acea lume reală aflată dincolo de posibilitatea percepției senzoriale. Însăși fizica cuantică modernă demonstrează că materia nu este solidă, ci reprezintă - ca și psihicul - o formă de energie, că aceste două forme interacționează și că nimic nu există în realitate așa cum pare să fie.

BIBLIOGRAFIE

S. Fl. Marian, Descântece poporane române, Ed. Coresi, București, 1996 
Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol.3, Ed. Vestala-Saeculum I.O., București, 2000
Mircea Eliade, Trata de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, București, 1992
Serena Roney-Dougal, Știință și magie, Ed. Elit, 1991
Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1989
Revista Getica, nr. 3-4, Ed. Gândirea, 1992

PRECIZARE:
Materialele prezentate în acest buletin pot fi reproduse numai cu acordul scris al ARPT.


"Asociația Română de Psihologie Transpersonală"

Președinte:
Prof. univ. dr. Ion Mânzat
marion@home.ro

Adresa pentru corespondență:
OP. 42, CP. 12, București

Contact:
Psiholog Ovidiu Brazdău
E-mail:
arpt@home.ro
Web site: http://www.arpt.ro

Cod fiscal nr. 14098147
Cont nr. 2511.1-1900.1/ROL
BCR, Sucursala Doamnei, București
 
 
"Centrul de Explorare a Visurilor"
 
Director: Dr. Strephon Kaplan Williams (Olanda)
 
E-mail: info@explorarea-visurilor.ro
Web: http://www.explorarea-visurilor.ro

<< Pentru a putea citi în condiții optime acest Buletin (cu diacritice) trebuie să aveți limba română instalată  pe calculator >>